Trecutul a avut timpul lui. Prezentul nu așteaptă, iar viitorul e…

Mi-a trebuit curaj să citesc. Știam că n-avea cum să-mi dea o stare de bine. Așa s-a și întâmplat. O zi posacă, cu întrebări, schițări de răspunsuri la care n-ar fi trebuit să fiu eu cea care să aibă ceva de spus. Un gram de speranță. Un fir. Spuneți-i cum veți, dar mereu mi-am zis ”răbdare”. Suspect de multă răbdare pentru cineva care n-a prea cântărit nicicând decizii, ci mereu a căutat să analizeze fapte. Simțeam cum îmi impuneam cu oarecare forță să-mi țin lacrimile de ciudă mai mult, decât de durere. Și m-am gândit și răzgândit… Timpul e foarte pervers. Nu așteaptă, nu iartă, ci doar atacă fără vreun semn de remușcare sau gând că n-ar acționa cum crede de cuviință. De unde-și ia toată puterea asta, oare, de e atât de nepăsător? Mi-ar fi plăcut să-i semăn. Să las urme pe unde trec, dar fără să mă afecteze în vreun fel dacă au fost bune sau nu. Să trec mai departe cu gândul că… ce amăgire!

Advertisement

Curaj… se-aude o voce interioră șoptind, parcă… curaj! De-ar fi urlat, cu siguranță mi-ar fi dat un sentiment dintr-ăla pe care n-aș fi putut să-l ignor la nesfârșit. Îmi spun în sinea mea că e ultima dată și, uite cum se-ntâmplă s-ajung mereu în același punct din care doar m-am prefăcut că am plecat. Fericirea nu stă în nopți inundate în lacrimi de dor și mâzgâlite în culori întuncate de ofuri și suspine. Fericirea nu stă în năzuințe. Alea-s simple vise. Sau proiecții. Sau perspective. Toți ne învață să nu renunțăm niciodată. Poate că unii au luat prea mot-a-mot totul și au uitat că nu se-aplică întotdeauna un principiu toxic, dăunător, așa cum sunt situațiile în care nici n-ar trebui să stăm pe gânduri și să spunem ”stop”. Trecutul a avut timpul lui. Că s-a jucat, nu-i vina nimănui. Nu întotdeauna noi suntem cei care trebuie să cerem iertare și îngăduință. Dar nu întotdeauna cei care ar trebui să și le asume o fac. Dimpotrivă, trec nonșalant prin fața emoțiilor noastre, încât fiecare urmă de slăbiciune e o armă pe care mereu o vor folosi împotriva noastră. Pentru că li se dă șansa. O dată, de două ori… la nesfârșit. Până când… ai să-ți dai seama că vei avea altele de făcut și-ai să lași trecutul să sune. O dată, de două ori… poate la nesfârșit?

 

sursa foto: pinterest.com

Advertisement

 

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.