Trecutul a avut timpul lui. Prezentul nu așteaptă, iar viitorul e…

Mi-a trebuit curaj să citesc. Știam că n-avea cum să-mi dea o stare de bine. Așa s-a și întâmplat. O zi posacă, cu întrebări, schițări de răspunsuri la care n-ar fi trebuit să fiu eu cea care să aibă ceva de spus. Un gram de speranță. Un fir. Spuneți-i cum veți, dar mereu mi-am zis ”răbdare”. Suspect de multă răbdare pentru cineva care n-a prea cântărit nicicând decizii, ci mereu a căutat să analizeze fapte. Simțeam cum îmi impuneam cu oarecare forță să-mi țin lacrimile de ciudă mai mult, decât de durere. Și m-am gândit și răzgândit… Timpul e foarte pervers. Nu așteaptă, nu iartă, ci doar atacă fără vreun semn de remușcare sau gând că n-ar acționa cum crede de cuviință. De unde-și ia toată puterea asta, oare, de e atât de nepăsător? Mi-ar fi plăcut să-i semăn. Să las urme pe unde trec, dar fără să mă afecteze în vreun fel dacă au fost bune sau nu. Să trec mai departe cu gândul că… ce amăgire!

Curaj… se-aude o voce interioră șoptind, parcă… curaj! De-ar fi urlat, cu siguranță mi-ar fi dat un sentiment dintr-ăla pe care n-aș fi putut să-l ignor la nesfârșit. Îmi spun în sinea mea că e ultima dată și, uite cum se-ntâmplă s-ajung mereu în același punct din care doar m-am prefăcut că am plecat. Fericirea nu stă în nopți inundate în lacrimi de dor și mâzgâlite în culori întuncate de ofuri și suspine. Fericirea nu stă în năzuințe. Alea-s simple vise. Sau proiecții. Sau perspective. Toți ne învață să nu renunțăm niciodată. Poate că unii au luat prea mot-a-mot totul și au uitat că nu se-aplică întotdeauna un principiu toxic, dăunător, așa cum sunt situațiile în care nici n-ar trebui să stăm pe gânduri și să spunem ”stop”. Trecutul a avut timpul lui. Că s-a jucat, nu-i vina nimănui. Nu întotdeauna noi suntem cei care trebuie să cerem iertare și îngăduință. Dar nu întotdeauna cei care ar trebui să și le asume o fac. Dimpotrivă, trec nonșalant prin fața emoțiilor noastre, încât fiecare urmă de slăbiciune e o armă pe care mereu o vor folosi împotriva noastră. Pentru că li se dă șansa. O dată, de două ori… la nesfârșit. Până când… ai să-ți dai seama că vei avea altele de făcut și-ai să lași trecutul să sune. O dată, de două ori… poate la nesfârșit?

 

sursa foto: pinterest.com

 

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.