Până să ajung pe canapeaua ei…

Până să ajung pe canapeaua ei, n-aveam nici cea mai vagă idee de cât de vulnerabilă pot fi. Invincibilă, de neclintit și de neoprit. Așa-mi descriam, pe alocuri, existența, de fiecare dată când trebuia să răspund la întrebări ce nu cereau decât răspunsuri de curtoazie care să sperie, dar să și atragă, care să calmeze, dar să și frământe. Ani la rând mi-am spus că nu-i de mine, că pot, că nimeni nu înțelege mai bine stările prin care trec, gândurile care mă preocupă, deciziile asumate, în unele momente, poate, doar cu jumătăți de măsură, deși simțeam nevoia să mă scald cu totul. Până în acea zi în care am fost nevoită să-mping timid ușa, să pășesc înăuntru, să uit că făceam cunoștință de-abia atunci cu un om care-avea să-mi stabilizeze emoțiile și să-mi alunge grijile cu calm, răbdare și obiectivitate. Habar n-am cum i-am părut, însă, probabil, am oftat. De plâns știu c-am plâns cu alte dăți la care am ajuns aproape la pământ, crezând că am să cad pe-undeva fără să-i pese cuiva că o mână întinsă la momentul potrivit ar putea să mă readucă la suprafață.

Advertisement

Habar n-aveam ce urma să mi se întâmple. Văzusem doar prin filme cum urma să se petreacă întrevederile noastre. Nu-s nebună, îmi spuneam în minte, cu toate că există suficienți naivi care ar îndrăzi să creadă că am urme de neadevăruri rostite. Nu, nu-s nebună, ci pur și simplu am simțit că-mi scapă situația de sub picioare și mi-e că de nu intervin acum, e posibil ca mai târziu să fie prea târziu. De mi-ar fi spus careva, cu ani în urmă, că voi ajunge în punctul acesta, cel mai probabil aș fi considerat că e o remarcă suficient de bună pentru un 1 aprilie reușit. Dar nu. M-am așezat pe canapea. Era o liniște relaxantă, doar glasul meu făcea zgomot. Și-am început să povestesc. Cu opreliști, în primele întâlniri. Fără resentimente sau ascunzișuri, mai târziu. Știam că sunt acolo nu pentru a fi judecată, ci pentru a fi ajutată în fix acele neadevăruri pe care le auzisem și de care mi-era atât de teamă nu că mi-ar face mie vreun rău, ci pentru că era posibil ca ființele cele mai dragi mie s-ajungă să sufere. Așa a început totul… De atunci am înțeles multe. Nu m-am redescoperit, căci în al meu egoism și narcisism, n-aș fi capabilă nicicând să mă pierd. Dar am înțeles, în primul rând, să mă pus mai presus de toți. Involuntar, n-o făcusem până atunci…

                       Să ceri ajutor nu-i deloc semn de slăbiciune. E fix momentul acela de maturitate în care înțelegem că suntem oameni. Momentul în care ne dăm seama că o vizită la psiholog, fix în momentul în care ni se pare că ”eu n-am nevoie de așa ceva”, ne poate scăpa de traume ulterioare. Și, cam după o vizită de asta, s-a scris ”despre femeie care deranjează…” .

 

Advertisement

sursa foto: pinterest.com

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.