Mărturisiri sau… adevăratul editorial din nr. 1 al revistei Insociety

Mai ceva ca atunci când eram mică, alerg galopând pe scări să-i semnez curierului livrarea. Îmi sare inima din piept pentru că acolo, în cutiile alea, se află rezultatul unui vis sau al unei nebunii, ar spune unii. Pentru mine? O mulțumire. O confirmare a faptului că atunci când crezi în ceva cu adevărat, oricâte piedici ai întâlni, universul îți surâde, după ce are curajul să se amuze din când în când, numai să vadă dacă ești pregătit să primești ceea ce-ți poate oferi.

Advertisement

Am revista în mâini. O sorb din priviri. O răsfoiesc. Sunt subiectivă, dar îmi place. Sigur că nu-i perfectă, dar e a mea, a colaboratorilor și a partenerilor care au crezut în InSociety. În umă cu câteva luni, verbal. Azi, cu revista în mâini. Vorbesc cu emoție. N-aș  putea altfel. Oamenii care mă cunosc cu adevărat știu cât am alergat pentru ca ediția tipărită să apară. Și cât voi mai alerga de-acum înainte pentru celelalte…

Adevăratul editorial al primului număr  e în rândurile astea, așternute cu lacrimi de fericire și recunoștință de această dată. Recunoștință pe care o am față Cel de Sus pentru tot ceea ce mi-a dat până acum. Recunoștință față de familia mea care, deși n-are decât un simplu nume, fără să fiu a lui x sau y, a investit în mine cât au putut (și încă o mai fac, pe alocuri, lucru de care nu mi-e jenă să recunosc- asta ca să lămuresc și treaba cu ”pe cine ai în spate”- pe doi părinți normali, pensionari, un frate, un cumnat care trebuia să ne intre pe ușă mai devreme decât a făcut-o, o soră mai mare care mi-a fost model și ”părinte”). Recunoștință față de prietenii adevărați, da, fix aceia pentru care degetele de o mână sunt prea multe. Recunoștință față de colaboratorii mei dragi, ”familia redacțională” (Mihaela, Teona, Laura, Alin, Felicia, Vali, Petru, Andrei, Oana și cei nou veniți, Teona T. și Oana O.). Recunoștință și de față de cei cu care colaborez de ani de zile și care-mi sunt, acum, prieteni, nu simpli clienți. Și aș mai avea recunoștință pentru alții, poate, dacă ar exista…

Mă simt ca la lansarea cărții ”Autoportret” de anul trecut…

Advertisement

Nu, nu-i nimic perfect sau lin, dar vine la pachet cu lecții pe care nu le uiți. Poate veți spune că sunt nebună când spun că trăiesc un vis. Unii visează să aibă o familie, alții, să aibă copii, unii să aibă bani, iar alții să facă bine și tot așa. Personal, nu-mi doresc puțin din fiecare. Nu mi-am creionat nicicând parcursul vieții în jurul ideii de familie, iar cei care mă cunosc suficient de bine știu asta, ci în jurul ideii de fericire, o noțiune atât de diferită pentru fiecare în parte. Fericirea mea de azi nu-i deplină, dar îmi pare suficientă încât să mă facă să trec peste unele lipsuri.

Când eram mică auzeam de la ai mei ”să nu ne faceți de rușine”. N-am înțeles nicicând ce înseamnă acea rușine. N-aș face nicicând ceva decât pentru ca eu să fiu mândră de mine. Nu x, y sau z. Vă rog să-mi permiteți să nu fiu modestă… da, sunt mândră de fiecare pas făcut! Și pentu a înțelege de ce… vă mărturisesc că e un sentiment foarte plăcut să te oprească pe scări oamenii care te cunosc de mic copil, să-ți spună că te urmăresc, că le vorbesc la rândul lor copiilor despre tine și să-i vezi pe acei copii în unele momente, când te îndrepți spe mașină să pleci, cum te privesc cu oarecare admirație… Să nu fiți ca mine! :))))

E frumos să trăiești toate astea fiind o fată simplă, din Dacia, de după blocuri, cum ar spune unii… vă mulțumesc! Ah, și da, îmi e ciudă de un singur lucru… că la fel cum s-a întâmplat și la lansarea Autoportret, Marce, Gigi, David și Matia nu sunt aici, acasă. Iar acelui înger care mă veghează de sus, am să-i las la căpătâi un exemplar… știu că fiecare bucurie împlinită pe care o trăiesc e, de fapt, o îmbrățișare sinceră, caldă, plină de putere și ambiție, transmisă cu dor.

Mai sunt multe de spus, dar le las pentu când ne-om vedea la lansarea.

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.