Independența greșit înțeleasă…

”Le puteți face pe toate, nu-i nevoie de nimeni altcineva în viața voastră, bărbații nu-s pentru femei și câte și mai câte…”, sfaturi peste sfaturi, pe care le tot auzim de la fel și fel de feministe care încearcă să ne inducă ideea că nu-i nevoie de vreun bărbat în viața noastră, a femeilor, căci noi putem să le facem pe toate dacă vrem. Feminismul Ei nu zău? Da, propria persoană trebuie să fie mai presus de oricine și orice. E unul dintre principiile pe care orice psiholog va încerca să ne facă nu doar să îl înțelegem, ci și să îl aplicăm, dar nu în sensul în care tu trebuie să fii o Xena care n-are nevoie de-un umăr pe care să plângă atunci când are o problemă, de niște brațe în care să se simtă protejată, de un om căruia să-i spună ”buna seara!” și cu care să-și facă planuri, de cineva cu care să schimbe o vorbă când își bea cafeaua în tihnă, în bucătărie, chiar dacă radio-ul zumzăie ceva pe fundal… suntem plini de nevoi, am mai spus, doar că ne e teamă să ni le asumăm și să le exprimăm. E frumos și de dorit să ai o independență de orice natură, e un fel de libertate pe care nimeni nu ți-o poate îngrădi, însă, ori de câte ori vă veți spune că n-aveți nevoie de-o viață în doi pentru că vă sunteți suficienți sau suficiente, amintiți-vă petrecerile la care vă duceți și-așteptați doar horele pentru că în vals, tango, blues sau alte câteva genuri, ghici ce?, e nevoie de doi. Și e doar unul dintre exemplele multiple ce-mi vin în minte. Se crează niște falii de gen din care, dacă se-ncordează ambele părți, nimic bun nu ni se va flutura prin fața ochilor. Dăm vina unii pe alții din comoditate, căci vai și-amar de cel care aruncă greșeala în propriile brațe. Dar știm, oare, că un ”iartă-mă/ am greșit” asumat, nu doar rostit de complezență, ne poate scăpa de suferință, de scenarii peste scenarii? Indiferent dacă vorbim despre femei sau despre bărbați. Căci, surprinzător, faptele unuia au drept cauză comportamentul celuilalt. Complicat, nu?

Advertisement

Viața n-a fost făcută să fie trăită în singurătate și nu degeaba singurătatea a ajuns una dintre principalele cauze ale depresiei, potrivit specialiștilor. Singurătatea duce la izolare și vine pe fondul unor decepții, unor urme adânci lăsate pe sufletele noastre. Credem că ni se va întâmpla din nou să duferim dacă vom accepta să renunțăm la a fi introvertiți și-atunci preferăm să ne-acoperim cu o armură falsă, care ar putea fi topită imediat de sinceritatea cu care cineva ar dori să ne intre în viață… Avem nevoie de momente în care să fim singuri pentru a ne face ordine în gânduri, să luăm decizii și să ne regăsim. Asta-i partea benefică… însă e o linie atât de subțire…

E important s-avem momentele noastre, să fim împliniți noi cu noi pentru a putea cere, mai apoi, și altora să ne accepte, căci despre acceptare e vorba, la urma urmei. Și-apoi, îmi vin în minte, vorbele lui Octavian Paler- ”vai de cel care, după ce deschide ușa camerei seara, nu are cui spune ‹‹Bună seara!››”. Iar dacă mi-a fost vreodată frică de ceva, recunosc, de boală și singurătate fug. Iar până acum, chiar de mi-au mai pus piedici, n-am căzut, doar clătinat.

sursa foto: pinterest.com

Advertisement

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.