DACĂ-N CLIPA ÎN CARE SIMȚI CĂ POȚI AVEA TOTUL ÎȚI BATE LA UȘĂ CEL CARE TE-A RĂVĂȘIT, I-AI DESCHIDE?

Domnișoară?

– Da, vă rog. Spuneți dacă v-aș putea ajuta. Căutați pe cineva anume?

– Pe dumneata.

– N-aveți cum. Sigur e o greșeală.

– Da, așa e. A fost o greșeală imensă când am plecat. Am realizat târziu, dar m-am întors. Vreau să-mi îndrept temerile care m-au împins să plec atunci când tu nu voiai decât să rămân. Am greșit. Am înțeles de-abia în timp… n-am fost netrebnic, ci de-o inconștiență prostească. N-am vrut să văd nimic din eforturile tale. N-am vrut sau n-am putut? Nici eu nu mai știu…

– De ce toate astea acum?

– Mi-am dat seama că în tot acest timp m-am amăgit. Mi-ai lipsit. M-am tot mințit să nu văd, dar vreau să cred că greșeala recunoscută e pe jumătate iertată. De dragul a tot ce-a fost, n-o face…

– Îmi ceri imposibilul, răspunse ea fără răsuflare, cu o voce tremurândă. Voia să i se pară un vis, așa cum visase de-atâtea ori să se întâmple să se întoarcă. Își spunea că ar uita fiecare lacrimă vărsată, fiecare gând care a frământat-o ani, fiecare suspins care-o făcea mereu să se întrebe cu ce-a greșit când ea dăruise totul, dar primise mai nimic. Voia doar să se trezească, să bea puțină apă și să-l îmbrățișeze pe cel cu care alesese să privească cu încredere și speranță spre viitor când vor spune ”da” împreună. S-a ciupit. I se întâmpla cu adevărat de această dată. Toate clipele alea în care se gândea cum ar fi erau prinse acum într-un buchet de iertare ce aștepta să fie primit.

– Am să te-aștept…

– Și eu te-am așteptat suficient. N-ai idee cât mi-am dorit să vii când am crezut că lumea mea s-a ruinat. Ai ruinat-o și ai plecat. Nu ți-a păsat. Ai dispărut. Aș fi preferat să o faci pentru totdeauna. Ai fost vis, dar și cel mai aprig coșmar pe care n-aș fi vrut să-l trăiesc pe propria piele. Ai venit… prea târziu. Te-ai făcut că n-auzi dorul meu atâta vreme. Și-acum… vii și-mi spui să las totul pentru… tine? Atât de egoist, în continuare… nici acum n-ai curaj să spui ”noi”.

– Am curaj! Tu ai?

– Dacă m-ai fi iubit cu-adevărat vreodată, scena asta n-ar fi avut loc. N-ai dreptul să vii să tulburi apele când vâsleam atât de lin. Ai ceva malefic în tine… care ți-e planul?

– Dacă ai fi cu-adevărat fericită, n-ai avea motive de tulburare. Nu cumva…?

– Vrei să știi dacă încă te mai iubesc? Nu la fel ca înainte, dar, da, încă te mai iubesc, cu toate că n-ar trebui. Dar asta nu-mi va schimba decizia. Am dreptul la fericire. Tu ai avut șansa ta. Și nu doar una, din păcate. Să vii acum și să-mi ceri să renunț la tot, e prea mult.

– Te-nțeleg. Am să fiu prin preajmă și pregătit să o luăm de la capăt.

– Rămâi degeaba.

– Știi ce-ți pot eu oferi.

– Da, dar nu-mi poți oferi fix ceea ce-mi lipsește- liniștea.

Întâlnim povești care-și vor păstra întotdeauna o vie licărire gata-ntr-o clipită să reaprindă pasiuni. Suntem naivi să credem că ne vom putea întoarce în orice rătăcire la ”momentul potrivit” care n-a fost decât nepotrivit. Dar dacă atunci când ești pe punctul de a fi fericit/ă se aude soneria și-n prag se află dragostea pe care-ai crezut-o a fi a vieții tale, dar care-a plecat lăsând în urmă întrebări fără răspunsuri, dureri nepansate și urme de dorințe? Fiecare trăire are povestea ei. Reacțiile sunt specifice, de la caz la caz. ”Oh, s-ar schimba totul!”, a fost unul dintre cel mai sincer răspuns primit. Sunt oameni care nu ies din viața ta cu aceeași ușurință cu care au intrat. Pe unii, îi vei purta în gând vreme îndelungată. Pentru alții, ai renunța la siguranță pentru o nebunie din care nu știi dacă nu vei ieși iarăși șifonat. Pentru unii, ai renunța la tot. Altora, le-ai da totul. Suntem vii. E singura certitudine a vieții. Dar dacă-n clipa în care simți că poți avea totul îți bate la ușă cel care te-a răvășit, i-ai deschide?

 

*sursa foto: pinterest.com

*fragment din… următoarea carte, poate? 🙂

*ne vedem și pe www.insociety.ro

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.