Dacă îngerii ar citi scrisori, cam așa ar suna dorințele…

M-am întâlnit cu un înger, același care mă veghează necondiționat de când a ales să facă o călătorie fără cale de întoarcere. De-acolo de sus, îmi zâmbește mereu. Îi zâmbesc și-i mulțumesc, la rându-mi. Doar că ultima noastră întâlnire a stat sub semnul aducerilor aminte. Am răscolit scrisori mototolite în suflet de-un amar de vreme. Sunt atât de boțite, iar mie nu-mi place deloc să calc… Nu, nu mi-am pierdut din inocență sau sensibilitate, așa cum ai crede, doar că am învățat să n-aștept de la alții ceea ce-mi pot eu oferi.

Cum ar fi dacă îngerii ar citi scrisori? Sau o fac deja, dar suntem prea preocupați de cotidian și nu mai vem timp de interpretări? Sunt femei pentru care pantofii, rochiile, parfumurile sau bijuteriile nu mai reprezintă de mult dorințe. Ai crede că sunt femei care-și doresc doar liniște? Îți spun sigur. Cunosc și eu vreo câteva, oricât de mult ar masca nevoia de a fi iubite, răsfățate, alintate, ținute la nesfârșit în brațe, sărutate. Nu, nu pe fugă, ci așa… ca și cum ar fi pentru eternitate. Hmmm… nu crezi? Citesc cumva îngrijorare deja? Bănuiam că-s trebuie pe care nici îngerii nu le pot gestiona și tot în grija lor va trebui să cadă speranța… și că, cel mai probabil, va mai trece ceva vreme până când vor îndrăzni ele să mai deranjez cu emoții de-astea la care nimănui nu-i prea stă gândul…

Să-ți mai spun că li se întâmplă să le mai fie și dor? Oh, și încă ce dor le e de multe, căci da, sunt pline de nevoi de care nu știu dacă le e teamă sau rușine să le spună cu voce tare. Nevoi care se zbat în sufletele lor mai mereu, nu doar la ocazii. Nevoi în care, foate probabil, e nevoie de doi, căci și acele femei nu mai pot să se încurajeze singure, nu prentru că nu mai pot, ci pentru că nu-și mai doresc să-și fie ele de toate. Obosesc și ele, sincer. Sau au obosit, probabil, să le fie propria pesoană cea care le șterge lacrimile, care le dă sfaturi, care le înțeleg și cărora îi vorbesc despre toate fără să le fie pic de teamă c-ar putea fi respinse sau judecate… sunt momente în care acea viață normală pe care cei mai în vârstă au dus-o pare tare departe și tot mai puțini dintre noi îndrăznesc să și-o creionez sau să o șoptească cu grijă cuiva, la ureche, ca pe o dorință, de teamă că e posibil să se izbească de-o nouă dezamăgire… și s-o iei mereu de la capăt cu noi începuri nu-i vreo soluție la nesfârșit.

Când suntem mici, ne dorim lucruri. Când suntem mari, ne dorim oameni. Și, fie că recunoaștem sau nu, când ești om mare, suntem ai naibii de greu de mulțumit. Doar pentru că nu de noi depinde să primim cadoul mult dorit de la viață.

One comment
  1. Viața e o sursă inepuizabilă de prank-uri, totul este sa ai simțul umorului și să iei în râs necazurile ce ți le dă, altfel ne scufundăm și e greu să mai ieși la suprafață fără sprijinul cuiva implicat. Trec personal prin așa ceva și luminița de la capătul tunelului parcă stă pe loc, exact senzația asta o ai. Când viața te izbește de un zid al realității, încerci să îți dai palme și apă pe față să îți revii la cum erai inainte, dar cu greu te dezmeticești ca sa mergi din nou drept, cu încredere și cu speranță, căci încrederea e cea mai zdruncinată, încrederea că mai există cineva cu care să fii sinonim.

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.