Am iubit un om…

              Am iubit un om până la ultima picătură de sânge a trupului meu… Am iubit un om care s-a jucat cu mintea mea în felurite chipuri, fără să-mi imaginez că eram, poate, jucăria sa preferată. Am iubit un om care, probabil, mi-a purtat de grijă într-un mod abstract cu care eu nu fusesem obișnuită. Am iubit un om departe de visele mele, absent din propriile-mi greutăți și mereu pe fugă. Am iubit un om pe care l-aș iubi în continuare dacă ar avea răspunsurile unor adevăruri asumate, nicidecum bâjbâite.
              Am iubit un om care întruchipa cu atâta naturalețe roluri pe care mă amăgeam că le înțeleg printr-un mod distinct de-a fi. Am iubit un om care m-a făcut să cred că eu pot exista prin el când, de fapt, el exista discret prin altceva. Am iubit un om al cărui mod de a respinge funcționa ca un magnet pregătit s-atragă prada pentru care era suficient să-i mângâi sufletul fix cu acele cuvinte care îi lipseau și pe care, până de curând și le-a negat cu o groaznică îndârjire de care nu s-ar fi crezut în stare.  Am iubit un om pe care multă vreme l-am crezut al meu. Un om care a lăsat urme adânci pe un suflet mult prea deschis.  Și câte alte închipuiri ar mai putea să zacă nerostite, așternute parcă, dar la ce folos dacă… am iubit un om imaginar care aș fi vrut să îmi fie, nu să-mi fi fost…?

Add Comment

Required fields are marked *. Your email address will not be published.